Nicolae Labiș – O stea ce s-a stins mult prea devreme

Nicolae Labiș s-a născut la începutul lui decembrie 1935, în comuna Mălini, Județul Baia, în prezent, Suceava. S-a stins din viață, tot în decembrie, 1956, în București, la numai 21 de ani, ca victimă a unui accident de tramvai.

Există controverse, încă, privitor la acest tragic eveniment din noaptea de 9 spre 10 decembrie. O ipoteză suficient de viabilă, după unii cercetători, este aceea că a fost împins sub vagonul- remorcă de către un membru al Securității, deoarece Labiș devenise, așa cum afirma, după 1989, omul de litere, Gheorghe Tomozei,:”primul poet disident român.”

Cunoscut publicului larg prin “Moartea căprioarei”, Nicolae Labiș este autorul mai multor poezii de o rară frumusețe. Am ales una dintre ele:

DACĂ TOATE ASTEA FI-VOR ÎNVĂȚATE
Fiii voștri singuri hotărăsc în viață
Care-i meseria ce o vor urma,

Fiii voștri mai târziu învață
Taina ei fierbinte, nobilă și grea.

Fiii voștri singuri mai târziu, firește,
Își aleg iubita mângâind-o blând

Inima lor largă și sinceră-și rostește
În privința asta cel mai greu cuvânt.

Fiii voștri, însă, trebuie să-nvețe
Din copilărie, încă, de la voi

Primele îndemnuri, primele povețe –
Dorul de lumină, scârba de noroi.

Cât sunt fragezi încă, mame, învățati-i
Să iubească floarea pură din livezi.

Să iubească- ntinsa mare și Carpații,
Ce-și înalță-n ceruri fruntea de zăpezi.

Sufletul să-l aibă neîntinat ca floarea,
Ochii lor să fie limpezi și curați,

Să nutrească patimi vaste cum e marea
Să înalțe gânduri cât acești Carpați.

Oamenii, din suflet, vesnic să iubească,
Frați să-i socotească, simpli și-nțelepți.

Învățați-i, mame, crâncen să urască
Pe acei ce-s dușmani oamenilor drepți.

Să iubească versul, să iubească struna
Ce-i curat în lume, ce e nou și viu

Cât sunt mici să-nvețe a urî minciuna.
Astea nu se-nvață când e prea târziu.

Să iubească țara, pentru ea să sară
La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.

Învățați-i, mame, dragostea de țară
Ea cuprinde toate acestea la un loc.

Ea să le sclipească-n licărul pupilei,
Să le crească-n suflet blândă ca un spic.

Să se teamă poate de rușinea zilei,
Când ar ști că țării nu i-au dat nimic.

Dacă toate astea fi-vor învățate,
Restul o să vină de la sine- apoi

Și-au să se-mplinească visurile toate,
Ce le-ați pus într-înșii, mame scumpe, voi.

Un articol de Dan Mlădinoiu

Loading...